* Acest text a fost scris pentru concursul Oanei, o felicit pentru iniţiativă:
Domnul Zemun XV 200 a ajuns în Drumul Taberei la aproximativ 22:00 ora Bucureştiului. Dacă vă închipuţi că-l aşteptam, vă înşelaţi. În general aştepţi cunoscuţi. Şi cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei nu au în nume particule mai puţin obişnuite de consoane urmate de numere cu trei cifre. De unde deducem că Zemi, aşa cum am ajuns să-i spun în scurta noastră aventură nu era inscriptibil, la momentul respectiv, în categoria cunoscuţilor.
Nu. Chiar deloc. Şi-ar fi putut Zemi să vină mult şi bine fără să-mi dau seama, dacă n-ar fi fost Fufi. Fufi, spre deosebire de Zemi, nu este un diminutiv improvizat de la Fumun XC 3100 ci numele întreg şi măreţ pe care bunicul meu, care locuieşte deasupra, la 1, i l-a dat căţelei cu pui din scara blocului. Când Fufi a-nceput să latre la vederea sferei plasmatice, chiar bunicu’ s-a simţit dator să iasă şi să strige „fir-aţi ai dracu’ de-mpuţiţii dracu’ cu maşinile voastre, taci cu tata că iar sunt ţiganii”.
Fiindcă stăteam la parter, am ieşit primul. Şi ultimul.
Acum o să vă întrebaţi dacă toată povestea scurtă care urmează nu e puţin trasă de păr afară din cărţile pe care le citeam când eram mici şi pasionaţi de SF. Adică, cum ar veni, nu se poate ca adevăratul SF, dacă aşa ceva există, să fie la fel ca SF-urile din cărţi. Ba chiar aşa e. Ca ăla din cărţile SF proaste. Ca şi viitorul, cum ar spune bunicu’ când se-mbată şi stă pe balcon cu ţigara la soare. Zice el: „Bă şi m-am rugat dar-ar Domnu’ să nu fie cum mi-am imaginat şi aşa e, … –n ea de ţară”.
Pe scurt, înainte să plece, Zemi şi-a apăsat pe cefalo-torace şi a scos printre elitre o foaie de hârtie pământească pe care a trecut-o prin translatorul universal şi mi-a întins-o, mulţumindu-mi pentru tot. Câteva ore mai târziu, pe foaie a apărut ca prin minune şi ultimul paragraf. O fi fost foaie japoneză.
Iată conţinutul:
Jurnalul Terestru al lui Zemun XV 200, lot de reproducere 5001, categoria B.
Loc de desfăşurare – Terra. Zonă – România. Tabără de bază – Bucureşti, Dr. Taberei, OD1, lângă cutia lu’ Fufi. Dată locală: 21 octombrie 2008.
Ziua 1: Aterizare forţată loc. Lehliu-Gară. Pustiu, întâlnit organism vorbitor categoria F sau G. Lipsă extremităţi osoase la nivelul cavităţii bucale. Miros etilic. Capacităţi comunicaţionale slabe. Îndrumat vest. Urcat modul plasmatic de rezervă, găsit îngrengătură haotică mare de construcţii şi forme de viaţă. Aterizat lângă o entitate paralelipipedică conţinând formă de viaţă patrupedă cu depozite subcutanate de lactoză. Întâlnit om tânăr. Foarte asemănător cu cel din Lehliu. Doar că coerent. Aflat că „căco” e cacofonie. Foarte pedanţi de la prima întâlnire pământenii. Nu pământeni, spus om tânăr. Români. Care for a ţuică?
Inserare verbe:
Românii sunt forme de viaţă foarte prietenoase. Tânărul mi-a spus că românul este forma de viaţă dominantă de pe Terra. Românul şi un aume vierme de nisip despre care aflase dintr-un loc colorat numit Discovery. Tot el mi-a mai spus că Discovery este locul unde se află restul pământului. L-am invitat pe proaspătul meu ghid în modul şi-am început plimbarea. N-am putut să nu remarc frumuseţea vehiculelor pământeşti. Mi-a spus că niciunul dintre ele nu e făcut de români. Ca specie superioară, românul nu se-ndeamnă prea tare la muncă, lasă asta pe seama altora. L-am întrebat dacă e vorba de viermii de nisip. „Nu. Turcii, nemţii, chinezii”. Auzisem eu ceva de chinezi.
Pe măsură ce ne-am îndepărtat de încrengătura mare de clădiri şi români, gradul de iluminare a scăzut semnificativ. „E economia”, a spus ghidul meu care între timp consumase cantităţi semnificative din acel lichid numit ţuică. Din pre-documentarea mea, înţelesesem că economia asta nu se hrăneşte în mod expres cu electricitate. În fine. Realitatea din teren e alta. Am găsit un loc numit sat. Elemente: întuneric, deal. Miros specific, fân, linişte, singurul satelit natural al Terrei, Luna, avea şi ea un miros. Păduri clorofiliene se ghicesc foşnind în beznă. Râuri ce curg de când nu se născuse nici Zemun 1 şi Zemunia nici nu exista. Nu mai există nici economie, nici Zemunia, nici călătoria aceasta. Există doar prezent. Mă consult cu computerul de bord. Spune că e din cauza unei tendinţe electromagnetice numită local fericire, despre care nu poate procesa mai multe. Ghidul zice că e de la ţuică. Îi spun că eu n-am consumat. „Tu n-ai ce?”. „E mangă” zice computerul. „Fă-l să tacă” zice ghidul despre computer. Şi scoate o carte (structură celulozică îngălbenită) pe care o luase de acasă, a zis el că ştia că o să ne oprim aici, că unde e acum dealul ăsta gol, fusese o casă a bunicului lui care acum locuieşte deasupra, la 1. Şi-mi dă să citesc. O formaţiune lingvistică neobişnuită care sporeşte tendinţa electromagnetică de mai sus. Începe cu „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnici s-a născut la sat”. „Blaga”, zice ghidul. Se pare că aşa îl cheamă pe producătorul acestor formaţiuni. Le asimilez până la ziuă.
Dinspre singurul punct de lumină din sat, se revarsă un grup de indivizi. Arată spre mine şi se hlizesc, probabil nu sunt familiarizaţi cu specia Zemunilor. De altfel, nici nu par familiarizaţi cu foarte multe. Ne iau la bătaie. „Ce bă, eşti şmecher” pare să fie fonemul complex care se repetă în structurile lor comunicaţionale. După ce pleacă, ghidul îmi spune că ăla nu era punct luminos, ci Căminul Cultural. Acum există din nou şi prezent, şi economie, şi călătoria asta, şi şmecheri, foarte mulţi şmecheri.
Ziua 2: Întrucât întâlnirea cu grupul de români mi-a lăsat leziuni serioase în scutul protector şi ghidul meu şi-a pierdut dinţii, cred că plec. „Păstreaz-o”, îmi zice referitor la carte. Pe măsură ce modulul de rezervă se ridică deasupra atmosferei şi Fufi latră din nou, România asta se vede tot mai mică şi mai frumoasă. Ca o bijuterie zemuniană. Şi ce-i ciudat, e cu atât mai frumoasă cu cât nu se mai văd indivizii. În cabină miroase a fân. Mă gândesc cum ar fi să rămână în toată România doar individul ăla, Blaga. Cu toate că s-a dezintegrat de ceva timp, cu tehnica zemuniană, cel puţin teoretic, n-ar trebui să fie prea greu să-l reproducem. Mă-ntreb unde să-l plasez. Ţară ciudată, fără centru geometric. Caut centrul energetic. Găsit. O chichineaţă de punct cu două dealuri şi-un Cămin Cultural. Buchisesc ce scrie. “Lancrăm, jud. Alba.”
